‘Gustul dulce al dăruirii’

Standard

Intamplarea traita azi dimineata m-a facut sa ies din ‘tacerea’ cu care ma invaluisem. Am ramas profund marcata si de aceea ma grabesc sa va impartasesc si voua.
Aveam de facut un drum si pentru prima oara dupa muuuuulti ani de circulat numai cu auto personal, m-am gandit ca am devenit mult prea sedentara si m-am hotarat sa plec cu ‘transportul in comun’.
Prin urmare la ora 8.30 a.m eram in statia de tramvai; sincera sa fiu mi se parea ca sunt in alta lume… in fine.
A venit tramvaiul, m-am urcat si gasind un loc liber pe scaun, m-am asezat si am inceput sa privesc oamenii, incercand sa ghicesc ce sunt, unde merg, ce gandesc.
O noua statie, o alta oprire.
Cu greu, un batranel simplu cu parul de nea,  pasi cu greu pe scarile mult prea inalte pentru genunchii lui obositi. Priveam contrariata la toti barbatii ce priveau plictisiti si nepasatori la efortul batranului, care reusi intr-un final sa urce. Am simtit deja cum tamplele incep sa-mi pulseze de nervi…
Cu pasi mici, batranul se indrepta spre locul unde eram asezata; se opri in dreptul scaunului meu tinandu-se strans de bara. M-am uitat din nou in jurul meu; nimic. NIMIC! Nicio reactie!!!
Bineinteles ca m-am grabit sa ma ridic, indemnandu-l sa ia loc.
Mi-a pus o mana pe umar:
”Multumesc, cobor la urmatoarea. Dar… dar intentia conteaza.”
M-a reasezat si l-am privit atunci mai cu atentie. Un zambet larg ii lumina fata , iar ochii de un albastru senin imi aruncau sclipiri jucause.
A bagat mana in buzunarul de la haina si a scos o punguta mica, transparenta. Cu gesturi tremurate a desfacut-o, dand la iveala o bomboana. O singura bomboana! Tinand capatul ei inca in punga, mi-a intins mana sa o iau.
”Te rog, ia!”
Am ezitat… efectiv m-am ‘blocat’. Nu stiam ce sa fac. Sa refuz nu era frumos, dar cum sa ii iau batranului singura bomboana??
M-am uitat din nou la el, iar ochii lui spuneau mai mult decat cuvintele.
Am luat bomboana, iar el a bagat punguta goala inapoi in buzunar.
”Haide, mananc-o. Nu strica putina ‘dulceata’ dimineata!”
Evident ca,  desi eu cu exceptia cafelei nu pot inghiti nimic dimineata, i-am urmat indemnul. Nu puteam sa-l dezamagesc.
Dupa cateva zeci de secunde insa, imi atinse gatul cu varfurile degetelor, zambind:
”Stai! Da-mi-o inapoi!”
Am inceput sa rad… sa radem!!
Avea un ras cald, odihnitor, ce-ti turna relaxare in auz.
Mi-a pus din nou mana pe umar:
”Eu cobor. Mergi sanatoasa!”
Doar i-am zambit si am reusit sa rostesc un ”multumesc” firav. Eram coplesita… efectiv, coplesita.
Am purtat apoi toata ziua in suflet, gustul de portocala al unei bombonici ‘toffix’, primita de la un batran cu par de nea si luminite in priviri…

One response »

  1. Angi,asa ma gandesc si eu cand merg cu mijloacele in comun si vad fetele cu umbre de grija ale oamenilor,dar si ale batranilor care se gandesc ce o sa fie maine? ,o duminica insorita!🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s