1 Decembrie 1918- 1 Decembrie 2009

Standard

”Primind aprobarea celorlalti, zise, spuse, striga: In acest scop noi convocam:
MAREA ADUNARE NATIONALA a natiunii române din Transilvania si Ungaria-la Alba Iulia, cum doriti dvs., poporul – la Alba Iulia, cetatea istorica a norodului românesc, in ziua de Duminica, 1 Decembrie 1918!… Va fi o mare adunare populara, care sa reprezinte pe toti românii, de pretutindeni, la 1 Decembri 1918, anul curent, la Alba Iulia… Pe toti românii, de la episcopi, protopopi si popi, oameni de drept, invatatori, profesori si studenti, pana la tarani si soldati, comercianti si negutatori… Barbati din toate categoriile sociale. Femei din toate paturile nationale. Intreg poporul român-toate paturile sociale ale vietii noastre românesti – sa vina la aceasta istorica Adunare…, unde .. se va hotari, pentru vecie, destinul neamului romanesc!
Se facuse o liniste desavarsita. Si Cicio continua, grav:
-Va fi ziua cea sfanta si mare…, ziua in care se va hotari destinul natiunii romane, pentru vesnicie. Sa veniti si sa jurati ca, nedespartiti vom fi, si uniti vom fi, de aici inainte, cu toti fratii nostri, de pe tot cuprinsul pamantului românesc, sub aceeasi si nedespartita Patrie. La Întâi Decembrie, sa vedeti si sa traim cu totii ZIUA CEA MARE…
Si dupa toate acestea , cand se facuse liniste ca de mormant si pe deasupra careia zburau spre eternitate, cuvintele acelui mare barbat politic si fulgii albi ai iernii,  se auzira brusc urale si ovatii colosale ce faceau sa sa tremure pamantul, piata, geamurile si ferestrele; si usile Palatului Administratiei.”

Astfel le vorbea, in urma cu 91 de ani, doctorul Stefan Cicio-Pop românilor ce ”curgeau spre Alba Iulia ca fluviile cele vijelioase inspre mare”.
Chiar in acest moment cand transcriu aceste randuri, pielea mi-e de gaina si traiesc parca si eu – la aproape un secol de atunci – atmosfera, bucuria, tumultul emotiilor ce animau marea de români ce aveau un crez de infaptuit.
Si, atunci cand s-a facut dimineata, luminandu-se inainte de a aparea soarele, am vazut ceea ce ma asteptam sa vad – ceea ce imi luase caderea intunericului si a noptii, ca o mare coborata peste acest pamant, adunat aici, la ziua lui cea mare. Cineva din spatele meu a strigat:
– Doamne, dar parca ar fi plouat cu români!  Priviti!  Priviti!…. Parca a nins, as’noapte, cu frati români.
Si cand totul a inceput sa se vada, in intregime,  si ochiul meu nu mai putea gasi o margine acelei mari de cetateni si de multimi, de la baza Cetatii si pana unde nu se mai vedeau decat paduri, munti, zapada si ceturi, am mai vazut un lucru  care mi-a inaltat sufletul, pentru ca era tragic, cumplit, neinchipuit de cumplit si de maret totodata, am zarit, din pricina gerului si a iernii aceleia a grele, a zapezii care cazuse si a faptului ca omenirea aceea statuse mai putin prin case si hoteluri si mai mult pe afara, sub acoperisul de cer, am observat cum poporul roman, adunat in oras, in fata Cetatii si in imprejurul orasului, spre gara, podul Dramburi si Apuseni, am vazut cum avea el – poporul, parul alb, dupa o noapte istorica, de aproape o mie de ani, fruntea alba, spancenele albe si hainele albe, negre-albe, presarate cu o pulbere alba, ce odata cu iesirea soarelui devenea aurie – si radia; am vazut cum acest norod avea pe fata, in crestet si pe suflet, o pulbere de aur si de alb, care ii dadea o crunta semetie, dignitate, intelepciune a senectutii si o tragica maretie. Si, atunci, aproape ca am lacrimat de bucurie; fiecare om simplu avea o aureola, in jurul capului si a fruntii, ca sfintii si vedeam o imagine a bucuriei si a fericirii sale celei mai mari. Un popor mantuit, salvat, viu!…
Trebuia totul vazut si apoi tacut, insa, in fata Totului acestuia trebuia sa te inchini si sa ramai smerit si mut. L-am auzit apoi pe un tanar profesor strigandu-i presedintelui Partidului National Român din Transilvania, dl.Gheorghe Pop de Basesti:
– Dar, pentru Dumnezeu, bade Gheorghe, cum te-ai incumentat sa faci o calatorie atata de lunga si obositoare, pe o vreme ca asta?!…
Asa ii spuse mosneagului, venit parca din alte vremuri, vazandu-l cum lacrima de bucurie, in fata pustiului si multimii de romani si, cum il sustineau, ca sa nu cada, doi barbati tineri din Salaj. Insa mosneagul raspunse:
– Dar cum sa nu o fac, nepoate, cand Ziua aceasta eu o astept, de peste optzeci de ani! Am venit, chiar daca aceasta calatorie m-ar fi costat viata, fiindca, de Astazi, pentru mine, nu mai ramane decat sa zic, asemenea dreptului Simeon, din Biblie: ,,Acum, slobozeste, Doamne, pe robul tau, care a vazut mantuirea neamului sau, atata de oropsit, pana mai ieri!..”

Astfel se scria istoria României de catre inaintasii nostrii, in urma cu aproape un secol. Mie nu-mi mai ramane de spus decat atat:
– LA MULTI ANI, ROMÂNI de pretutindeni! LA MULTI ANI, ROMÂNIA!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s