Unde eşti copilărie?

Standard

Poate faptul că se apropie Crăciunul, poate faptul că ninge şi zăpada de afară îmi aminteşte de copilărie sau poate este doar dorul ce acum îşi face mai acut simţită prezenţa, cert este că  m-a cuprins un chef nebun să fug la ai mei,  la ţară. La Mama. Da…rădăcinile mele sunt îngropate undeva, adânc,  în inima Olteniei şi mi-amintesc cu drag de vacanţele petrecute acolo. Mergeam cu mama de Ignat, la bunici, să tăiem porcul. Bineînţeles că eu fugeam şi mă ascundeam în odaia mare(cea mai îndepartată cameră de locul faptei) dat fiind că lacrimile şi rugăminţile mele de a nu-l tăia nu aveau niciodată sorţi de izbândă – chiar şi de-a lungul anilor nu am asistat niciodată la un astfel de ‘eveniment’. Ca să mă împace, bunica îmi făcea cozonaci şi turtiţe coapte pe plita sobei. Bunicul se ducea în beci şi venea cu o cană maaaare de vin; îmi turna într-un păhărel mic-mic şi mă îmbia: ”Hai tataie, la muştiuc! Gustă şi tu”. Nu îmi plăcea gustul vinului, dar adoram să dau noroc cu ceilalţi. Eram şi eu în rândul celor mari. A! Am uitat să menţionez că eu am fost preconizată să ‘ies’ băiat. O să vedeţi de ce am subliniat asta. Uneori, după ce lua ‘la muştiuc’ câteva pahare bune de vin, bunicul îşi lua scripca. Nu avea şcoala;  cânta după ureche.  Ştia de toate  dar,  cel mai mult, mie îmi plăceau doinele. Doamne,  ce se mai tânguia arcuşul – ‘uns’ cu un sacâz făcut după metode doar de el ştiute din răşină de brad – pe strunele viorii. Câteodata se făcea auzit şi glasul bunicii. Liniştea ce se lăsa mai era spartă câteodată doar de lătratul lui Pintea sau de vreun lemn ce troznea in sobă; iar afară ningea…ningea cu fulgi maaari, mari. Eu mă cocoţam în patul înalt cu saltea de paie şi perne cu fulgi de gâscă şi mă lăsam toropită de aburul dulce al atmosferei de acasă. Auzeam ca prin vis:

” Du-te Vică şi mai adu un braţ de lemne!  îl trimitea mama pe tata. Hai mumă să întoarcem carnea! ”

Au trecut muuuulţi ani de atunci(timpurile s-au schimbat, iar eu ajung din ce în ce mai rar la ei).  Nu se mai aude glasul viorii…şi nici al bunicii. Nici lătratul lui Pintea. Doar glasul  mamei care îl trimite pe tata să mai aducă lemne pentru sobă, care a păstrat tradiţia şi îmi face cozonaci şi turte pe plita sobei;  şi al tatălui pe chipul căruia o bucurie nemărginită îşi face apariţia de fiecare dată când  merg acolo: ”Eeeeeee, mi-a venit băiatu’ !!”

Bucuros,  se duce în beci – acelaşi care păstrează şi acum  aroma copilăriei mele – venind cu o cană cu vin;  îmi îndeamnă copiii:

”Hai tataie,  la muştiuc şi bine aţi venit!  De când vă aşteptam…”

Închei acum, parafrazându-l pe Octavian Paler:

Nu există  fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe”.

13 responses »

  1. „Si privind în luna plina
    La vapaia de pe lacuri,
    Anii tai se par ca clipe,
    Clipe dulci se par ca veacuri.”
    ………………………………….
    Emotionant!
    Ne putem ,doar,supune in fata legilor naturii.

  2. Offff, mai Angi, m-ai facut sa plang…
    Mi-as dori sa mai merg si eu la tara, acolo unde am petrecut ierni pe care n-o sa le mai intalnesc vreodata… dar bunica nu mai e… oamenii de zapada s-au topit… colindatorii au fugit… gazdele au murit… mi-e frica sa intru pe poarta casei, pentru ca n-o sa fie nimeni si nimic… nici macar fumul de carbuni arsi in soba nu mai miroase ca in copilarie…

  3. @Santos… din pacate.😦
    @Uca, fetita draga, nu asta mi-a fost intentia cu toate ca si eu am plans cand am scris. Te inteleg perfect si imi pare atat de rau, dar cum spune Santos mai sus… asta e cursul firescal vietii. De asta insa mi-e groaza si mie; intr-o zi voi trai ‘in direct’ acelasi sentiment ca al tau.😦
    >:d<

  4. De fapt, odata cu ei, a murit o lume intreaga Angi, …. si alta i-a luat locul, dar nu e mai buna…

  5. @Te inseli, Uca draga! Acea lume nu a murit; atat timp cat ti-o vei aminti, ea va trai in Tine. Suntem trecatori prin viata, dar lucrurile ce ne hranesc spiritul trec DOAR o data cu noi.Gandeste-te ca sunt atat de multi care nu au ce sa-si aminteasca, sunt… ‘goi’.
    Intelegi?
    >:d<

  6. Stiu, lumea aia o port mereu in mine… dar uneori sunt egoista… o vreau palpabila, o vreau langa mine…🙂

  7. Şi mie îmi este dor de copilărie, de „bătutul” bunicului în butoi, de colindătorii care ne cântau la gura sobei, de mirosul cojilor de portocale puse pe plită, de cartofii şi de merele coapte în cuptor, şi mai ales de cea care mi-a făcut copilăria un vis, străbunica.

  8. Vezi tu,milady,nici n-ai apucat bine sa scrii un post despre inima olteniei ca ,uite,iti aparu mintenas,o mandra reprezentanta a cetatii din banie….frageda de varsta dar coapta la minte.E ceva ce un moldovean ca mine n-o sa poata sa inteleaga niciodata…..

  9. Maria, eu cred ca in fiecare din noi ramane intacta o mica parte din sufletul de copil, parte ce ar trebui sa o hranim din cand in cand, cu toate ca viata nu este tot timpul ‘roz’. Din nefericire, maturii uita de-a lungul anilor sa mai fie si copii. Pastreaza-ti amintirile vii si te asigur ca ele iti vor mai potoli dorul cateodata.
    Multumesc pentru vizita si pentru recomandarea pe care ai facut-o!

  10. Santos, intotdeauna fetele se maturizeaza mai repede decat baietii 🙂, iar pe Maria am indragit-o inca de la primele cuvinte pe care le-am citit pe blogul ei.

  11. Ai dreptate, Lange, fetele se maturizează mult mai repede decât băieţii, când ei încă se mai joacă cu trenuleţul, ele sunt deja ‘fete batrane’.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s