Rânduri către tine

Standard

modigliani

Aş vrea să  scriu fără să mă gândesc la tine, dar  indiferent cum aş scrie – cu mintea sau cu sufletul – tu eşti omniprezent. De fapt, nici măcar nu mai ştiu cui  scriu; ţie sau mie. Cândva, o frântură din sufletul tău mi-a hrănit zbuciumul şi cred că atunci, atunci da, mi-ai cucerit fiinţa şi te-ai instalat atât de comod în inima mea încât ai devenit de-sine-stătător. Nici nu am încercat să te alung pentru că am ştiut că ar fi fost o bătălie pierdută din start; ar fi fost ca şi cum m-aş fi opus eu tuturor legilor fizicii ce angrenează întregul univers.

Sau poate eşti doar un alter ego ce trăieşte într-o ambianţă onirică undeva, unde povestea devine realitate, unde imaginaţia naşte chipuri şi forme idilice şi în care se află Împlinirea. Poate aşa s-ar explica de ce mă regăsesc în tine şi de ce atunci când te indepărtezi mă aflu în întuneric, orbecăind zadarnic pe la răscrucile sufletului…  şi va trebui să trăiesc cu asta tot restul vieţii. Nu mai am timp să mă vindec de tine şi nici nu-mi doresc  asta. Vreau doar să trec dincolo cântându-mi Iubirea  pentru tine – un cântec ale cărui note nu pot fi redate pe portativ de niciun muzician şi-L rog pe Dumnezeu să-mi lase cât mai mult timp pentru asta.

Tu nu-mi chemi sufletul pentru că nu ai nevoie de el. Ce ţi-ar putea spune  în plus de ceea ce ştii? Că eşti iubit cum n-ai mai fost? Nu ştie cum ai mai fost iubit, prin urmare nu poate afirma asta. N-ar putea face decât să-ţi arate arhiva inimii în care ai vedea că nu mai există o altă dragoste asemănătoare, o dorinţă la fel de pustiitoare, un vis atât de sublim. Doare, dar  Maica Tereza  spunea că ” dacă iubeşti până când doare, acolo nu există durere ci şi mai multă dragoste”. Aşa că deşi poate părea paradoxal, îmi hrănesc dragostea cu suferinţă şi sunt fericită.

Ai ridicat atât de multe ziduri in jurul tău încât uneori mă întreb dacă mai ajung la tine lumina… soarele… chiar şi doar cuvintele. Nu obosesc în a le dărâma continuu – nu simt că obosesc căutându-ţi  sufletul – dar neputinţa de a mă face înţeleasă îmi aduce uneori lacrimi din mare. Nu-ţi cer să mă iubeşti –  ştiu că nu poţi. Nu vreau nimic în schimb. Doar te rog, ca din când în când, să vii pe sub fereastra gândurilor mele şi să le auzi când îţi şoptesc că te iubesc…

One response »

  1. …sunt atat de frumoase aceste randuri dar atat de triste……nu e nedrept oare sa oferi atata dragoste cuiva care nu are nevoie de ea?…reflecteaza un pic la ce am spus eu:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s